Cea mai frumoasă lecție de viață!

Pentru cei care mă cunosc, știu deja că voluntariatul pentru o societate mai bună a devenit deja un stil de viață pentru mine. Acum trei săptămâni, am debutat într-un nou rol, acela de Ambasador al Asociației Rază de Speranță. Nu am prea stat pe gânduri, știam doar că este nevoie de mine. Nu mi-am pus nici o clipă problema timpului, a distanței sau a mentalității cu care aveam să mă confrunt deși domeniul lor de activitate nu este deloc atractiv pentru societatea românescă. De obicei, avem tendința de a ignora nevoile celor de lîngă noi, privim de sus, cumva intangibili durerea celorlalți și ne imaginăm că în curând razele soarelui vor usca lacrimile vărsate.

Campania de strângere de fonduri a început timid dar promițător. Am primit ajutor de la cei la care mă așteptam mai puțin dar și de la cei pe care îi știam deja sufletiști. Am fost respinsă în mod elegant de oameni pe care îi știam de multă vreme și care afirmă sus și tare că promovează o societate românescă bazată pe valori, am trimis mesaje la care nu am primit răspuns nici în ziua de astăzi, am sperat că cei care mi-au promis că îi vor ajuta pe copiii ce suferă de autism, chiar o vor face…mda, știu… sună a naivitate! Recunosc, am puterea să recunosc: mă doare extraordinar de tare! Mă doare atât de tare, încât îmi vine să strig și cu toate acestea prefer să țin durerea în mine.  Durerea acesta de fapt nici măcar nu este a mea, este durerea voastră, a celor care astăzi vă acoperiți ochii și urechile crezând că sunteți fericiți și așa.

Am să vă fac o destainuire, copilul pentru care mă chinui să strâng fonduri, David, este un băiețel minunat. Are doar 4 ani și suferă de autism sever.  Tatăl lui este imobilizat de la brâu în jos și cu toate acestea cred că mi-a servit cea mai frumoasă lecție de viată. Calm, demn, educat și răbdator mi-a spus că apreciază foarte mult eforturile noastre și că pentru familia lui contează în primul rând intenția și apoi sumele colectate. Are nevoie de curaj și speranță pentru copiii lui, are nevoie acută de normalitate, în țara în care nu există suficiente rampe pentru handicapați, în țara în care petițiile rămân fără răspuns.

Am ajuns aproape de jumătatea drumului, adică am reușit să strângem parțial banii necesari pentru terapiile de care David are nevoie. Este mult sau puțin, îmi este greu să mă pronunț…știu însă că este un început frumos în care mă regăsesc, o construcție în care carămizile sunt de calitate!

Mulțumesc tuturor celor care au conștientizat că a dărui, puțin, chiar și 25 de lei, reprezintă drumul corect către o societate în care durerea celorlalți nu este mută. Gândurile senine venite de departe, de la Londra, New York, Istanbul, Kiev, Târgu Mureș, Bistrița sau București mă ajută să merg cu fruntea senină mai departe. Mă înclin în fața oamenilor frumoși, curajoși și le urez : ,,bun venit în viața mea! “.