Companiile de stat din România: între pierderi de miliarde și un proces de privatizare niciodată încheiat

Companiile de stat din România: între pierderi de miliarde și un proces de privatizare niciodată încheiat

De ce ne miră astăzi ceea ce știm de peste 30 de ani?

Sunt dimineți în care liniștea nu te odihnește, ci te obligă să privești mai atent, mai limpede și mai onest către lucrurile pe care le știi de multă vreme, dar pe care prezentul le readuce în fața ta cu o forță nouă, ca și cum ar vrea să te întrebe, încă o dată, nu dacă le-ai înțeles, ci dacă ești pregătit să le rostești fără menajamente.

Așa a fost pentru mine această sâmbătă.

Joi, după semifinala Maratonului pentru Educație Antreprenorială de la Constanța, a apărut în spațiul public o știre care a repus pe masă un subiect pe care România îl redescoperă periodic, cu uimire mimată și cu reflexul bine exersat de a trata drept noutate ceea ce, în realitate, este o acumulare veche de ineficiență, amânare și lipsă de decizie: România are peste 1.500 de companii în care statul este acționar, iar multe dintre ele au acumulat pierderi istorice de aproximativ 14 miliarde de lei. În același context, Guvernul a prezentat o analiză-pilot pentru 22 de companii, care cumulează datorii bugetare de circa 4,2 miliarde de lei și pierderi nete agregate de aproximativ 1,12 miliarde de lei în ultimul an raportat.

În aceeași zi, Constantin Rudnițchi m-a sunat pentru un interviu la RFI.

Și, în plus, în timp ce comentam această știre, mi-am dat seama cât de mult seamănă prezentul cu o fotografie pe care eu o cunosc de mult timp, pentru că am privit-o ani la rând nu doar din exterior, ca analist, ci și din interiorul mecanismului care a administrat o parte din această realitate, în perioada în care am fost vicepreședinte al Autorității de Valorificare a Activelor Statului. Iar ceea ce astăzi este prezentat drept bilanț de etapă sau început de reformă nu este, în fond, decât întoarcerea la o întrebare pe care România a evitat-o prea mult: ce a vrut cu adevărat să facă statul român cu propriile sale companii și de ce nu a avut niciodată suficientă consecvență pentru a duce până la capăt răspunsul?

Știrea de joi are meritul de a readuce tema în centrul dezbaterii publice. Dar nu noutatea ei este importantă, ci faptul că ea confirmă, aproape dureros de exact, concluziile la care ajunsesem cu ani în urmă în Marea Privatizare, carte publicată în 2016 după o cercetare amplă, construită pe date, pe legislație, pe analiză instituțională și pe experiența directă a unui proces pe care puțini l-au privit deopotrivă academic și administrativ.

Adevărul este că România nu se confruntă astăzi cu o revelație, ci cu efectele prelungite ale unui proces de privatizare neterminat, incoerent și adesea tratat mai degrabă ca o succesiune de improvizații legislative decât ca o politică economică de țară.

Privatizarea în România: cifrele care spun adevărul

Totuși,

Când am analizat în profunzime traseul privatizării în România, cifrele nu lăsau loc de romantism ideologic și nici de autoamăgire. Între 1992 și 2014, statul român a privatizat 7.726 de companii, prin 11.193 contracte de vânzare-cumpărare. Dintre acestea, 1.717 contracte au fost reziliate, 6.658 au fost închise, iar 2.640 se aflau încă în monitorizare pentru 2.484 de companii. Mai grav decât volumul tranzacțiilor a fost însă rezultatul lor: rata de succes a procesului de privatizare, calculată prin prisma companiilor care mai aveau activitate relevantă și mai mult de 10 angajați la finalul anului 2013, a fost de doar 22,3%. În același interval, s-au pierdut aproximativ 2 milioane de locuri de muncă, statul a încasat circa 3 miliarde de euro din privatizare, iar peste 75% din capacitatea industrială a României s-a pierdut. Aceste date provin din cercetarea mea publicată în Marea Privatizare și din documentarea aferentă perioadei analizate.

De aceea, când astăzi ni se spune că există peste 1.500 de companii de stat și că multe dintre ele generează pierderi uriașe, eu nu pot privi această constatare ca pe un șoc. O pot privi doar ca pe expresia târzie a unui model de administrare publică în care statul a oscilat permanent între control și abandon, între promisiunea reformei și refuzul de a o face până la capăt.

Guvernul afirmă acum că „nu mai poate fi amânată” restructurarea unui sector care a acumulat pierderi istorice și că a fost definit un plan de lucru pentru primele 22 de companii analizate, cu măsuri precum închideri, fuziuni, restructurări și listări. În declarațiile publice, vicepremierul Oana Gheorghiu a spus că despre reforma companiilor de stat s-a vorbit mult, dar s-a făcut foarte puțin sau aproape nimic, iar premierul Ilie Bolojan a prezentat ideea unui „proprietar responsabil”, susținând că banii pierduți ar fi putut merge către investiții importante.

Observația este corectă. Dar este incompletă.

Pentru că problema companiilor de stat din România nu începe cu pierderile de astăzi și nici cu lista celor 22 de societăți aflate în analiza-pilot. Problema începe în momentul în care statul nu mai știe să distingă clar între ceea ce este strategic și ceea ce este doar inert, între ceea ce trebuie păstrat pentru interes public și ceea ce trebuie restructurat, listat, consolidat sau valorificat rapid și transparent.

Ani la rând, administrarea participațiilor statului a fost fragmentată între instituții diferite, cu logici diferite, cu viteze diferite și cu grade diferite de responsabilitate. Peste 100 de acte normative au modelat domeniul valorificării activelor statului, iar această abundență legislativă nu a produs claritate, ci exact contrariul ei: un cadru greoi, inconsistent și dificil de aplicat unitar. Tocmai de aceea, una dintre concluziile centrale ale cărții mele a fost că dispersia instituțională a fost una dintre cauzele majore ale întârzierii și ineficienței procesului. Aceste date provin din cercetarea mea și din arhitectura instituțional-legislativă analizată acolo.

De aceea, ceea ce cred astăzi, la aproape un deceniu de la publicarea Marii Privatizări, este că știrea de joi trebuie citită în două chei.

Prima cheie este una de actualitate: da, este bine că subiectul a revenit pe agenda publică și că Guvernul vorbește deschis despre restructurare, listare și închidere acolo unde companiile consumă bani publici fără perspectivă reală de redresare. Faptul că există o analiză-pilot, un termen de lucru și o clasificare pe tipuri de intervenție arată că există măcar o încercare de trecere de la discurs la inventariere. Documentul semnalat public de Secretariatul General al Guvernului indică tocmai această direcție: planuri de turnaround, restructurare și listare pentru companii de stat aflate pe trasee considerate ireversibile sau dificil de susținut în forma actuală.

A doua cheie este însă una mai profundă și mai importantă: nu este suficient să inventariezi pierderile, dacă nu corectezi arhitectura care le produce.

Iar aici cred, cu aceeași convingere pe care o aveam și în 2016, că România are nevoie de trei lucruri simple, dar esențiale.

Mai întâi, are nevoie de unificarea sub o singură umbrelă instituțională a tuturor participațiilor statului care nu intră în categoria activelor strategice, pentru că nu poți cere eficiență de la un sistem în care responsabilitatea este împrăștiată, iar interesul statului este reprezentat în mod fragmentat, uneori decorativ, alteori pur formal.

În al doilea rând, are nevoie de un mecanism transparent și credibil pentru administrarea pachetelor minoritare, un vehicul listat, disciplinat de piață, capabil să valorifice ceea ce astăzi zace în portofolii reziduale, inert și neproductiv. Această idee am formulat-o în Marea Privatizare sub forma unui „Fond Român de Valorificare”, tocmai pentru că statul nu poate continua să fie acționar minoritar pasiv în sute de companii, fără viziune, fără control și fără randament.

În al treilea rând, are nevoie să folosească real Bursa de Valori București, nu doar ca ornament discursiv, ci ca instrument central de reformă, de transparentizare și de atragere a capitalului.

Aici este, de fapt, miezul răspunsului meu la știrea de joi.

Nu cred că România are o problemă de diagnostic. Diagnosticul există. A fost spus, scris, documentat și repetat.

Nu cred nici că România duce lipsă de exemple internaționale sau de instrumente financiare.

Cred, în schimb, că România suferă de o boală mai veche și mai costisitoare: amânarea deciziei până în punctul în care costul ei devine mai mare decât curajul de a o lua.

Companiile de stat nu trebuie privite nici cu dogmatism, nici cu resentiment. Nu orice companie publică este o problemă, așa cum nu orice privatizare este o soluție. Dar orice stat serios are obligația de a ști foarte clar ce păstrează, de ce păstrează, ce restructurează, ce listează și ce închide. Fără această claritate, pierderile se acumulează, datoriile se rostogolesc, iar societatea plătește, an după an, nota de plată a indeciziei.

De aceea, astăzi, când tema companiilor de stat revine în prim-plan, eu nu aș pune întrebarea dacă trebuie reformat acest sector. Aceasta este, de mult, o falsă întrebare.

Întrebarea reală este alta: avem, în sfârșit, maturitatea instituțională și voința politică de a face ceea ce știm deja că trebuie făcut?

Pentru că, dacă nu, peste încă zece ani vom reciti alte știri, vom repeta alte bilanțuri și vom avea din nou aceeași uimire convenabilă în fața unei realități pe care, de fapt, am cunoscut-o tot timpul

Notă personală, prin urmare

Am scris Marea Privatizare din nevoia de a înțelege un proces care nu era doar economic, ci profund social.

Astăzi, recitind acele pagini și privind cifrele care revin în spațiul public, îmi dau seama că nu ne confruntăm cu lipsa răspunsurilor, ci cu dificultatea de a le aplica.

Și poate că, dincolo de toate analizele, întrebarea care rămâne este una simplă:

Suntem pregătiți să reformăm cu adevărat companiile de stat… sau doar să vorbim despre ele încă un deceniu?