Despre oameni care rămân. Și despre lumea lor.

Despre Virgil Iantu și oameni care rămân. Și despre lumea lor.

Există priviri care nu întreabă. Doar știu. Care te descompun fără efort, care nu te judecă, dar nici nu-ți permit să te ascunzi. Virgil Ianțu are o astfel de privire. Te simți mic în fața ei. Golit de zgomot. Asta… până te miroase. Pentru că el nu se lasă păcălit de aparențe. Dacă miroși a om bun, de caracter, de esență curată, atunci se întâmplă ceva rar: deschide porțile acelea albastre ale lumii lui și te lasă să pășești. Ușor. Cu grijă. Fără să strici echilibrul. Doar să vezi.

O lume care nu m-a chemat, dar pe care am învățat să o privesc cu recunoștință

Mi-a luat timp să pot intra. Să trec de emoția aceea sfâșietoare de a păși într-o lume în care nu m-am simțit niciodată cu adevărat primită.
Și poate nici acum nu mă simt. Dar știu, cu fiecare celulă, că Virgil e parte din ea. Și chiar dacă nu sunt din lumea lui, și nici n-am vrut vreodată să fiu, port în mine aceeași deschidere spre visare, același filon de sensibilitate, aceeași pasiune care nu cere aplauze, ci adevăr. Doar că la mine n-a fost scenă. A fost teren. Nu a fost artă. A fost construcție. Nu a fost public. A fost asumare.

Când nu e despre apartenență, ci despre recunoaștere

Și poate tocmai de aceea, când întâlnești oameni ca el — așezați, profunzi, onești — înțelegi că unele lumi pot comunica fără să se contopească.
Că poți rămâne tu, și totuși să te apropii. Că există întâlniri care nu cer, ci oferă. Nu judecă, ci confirmă. Pentru că dincolo de cortine — cele pe care ni le tragem peste suflet, ca să nu doară — există oameni care nu au nevoie să le dai la o parte.
Ei simt. Și dacă mirosi a caracter, îți lasă loc. Nu te trag înăuntru, nu te cer într-o formă care nu ți-e proprie.
Doar te privesc și spun: „Ești bine așa.”

Despre mâini întinse și oameni care nu uită să fie

Pentru mine, la început, a fost educația. Apoi voluntariatul. Azi e despre prezență. Despre acel gest simplu, dar profund: o mână întinsă atunci când ești prea obosit, prea singur, prea rănit ca să mai ceri ajutor. Eu, în acele momente, fug. Fug în mine, fug în lume, fug în durerea mea, ca să pot face loc speranței. Dar oricât de mult aș fugi, există mereu un gând bun care mă aduce înapoi.„

Când a ales să se implice în Maratonul pentru Educație Antreprenorială, Virgil Ianțu n-a fost acolo doar cu vocea sau cu numele lui, ci cu tot ce înseamnă convingere, delicatețe și forță. A fost prezent așa cum doar oamenii rari știu să fie — cu respect pentru educație, cu credința că vocația se poate cultiva și cu tăcerea aceea valoroasă care spune mai mult decât un discurs.

Virgil Ianțu – un om rar, o lecție tăcută de umanitate

Îi mulțumesc.
Pentru că rămâne.
Pentru că inspiră fără să se străduiască.
Pentru că nu are nevoie să strălucească — îi e de ajuns să lumineze.

Discret, constant, profund.
Ca o prezență care nu cere nimic, dar îți dă tot.

Ai cunoscut și tu un om care ți-a schimbat perspectiva, fără să te atingă?

Scrie-mi. Împărtășește. Sau, pur și simplu, ține-l aproape în gândul tău. Pentru că lumea are nevoie de oameni care rămân.