Germania și-a făcut lista. Noi nu suntem pe ea.

Cristina Chiriac, fondator CONAF

Industriile strategice ale României nu mai sunt doar un subiect de politică economică, ci o întrebare despre viitorul competitivității noastre. Germania și-a făcut lista. România nu mai este pe ea. Berlinul a terminat de numărat punctele în care China depinde de tehnologie germană. Echipamente pentru semiconductori, lasere industriale, optică de precizie, chimicale speciale. O listă făcută înainte să fie nevoie de ea, pentru ziua în care comerțul devine armă.

Am citit-o de două ori, apoi m-am oprit la a treia poziție.

Electronică, mecanică fină, optică. Exact ramurile pe care România le-a avut și le-a pierdut. Nu metaforic: le-am numărat, una câte una, într-o cercetare care mi-a luat ani.

Ce am găsit când am numărat privatizarea

Între 1992 și sfârșitul lui 2013, statul român a privatizat 7.726 de companii, prin 11.184 de contracte de vânzare-cumpărare. Am construit o bază de date cu toate, județ cu județ, și am calculat câte mai funcționau la sfârșitul lui 2014.

Rata de succes, pentru companiile cu peste zece angajați: 22,3%. Patru din cinci companii privatizate și-au încetat activitatea.

Diferențele dintre județe spun restul poveștii. București 41,48%, Brașov 38,18%, Prahova 36,95%. La celălalt capăt, Giurgiu 8,97%, Botoșani 9,56%, Tulcea 9,60%. Iar unde rata de succes e mai mică, gradul de ocupare e mai mic. Nu e o coincidență statistică, e aceeași cauză văzută de două ori.

Printre ramurile care au dispărut aproape complet se numără industria electronică — IPRS Băneasa, ICE Felix —, mecanica fină și optica. Firesc ar fi fost restructurate. Privatizarea nu a urmărit asta. Clauzele de investiții, de retehnologizare, de infuzie de capital au fost, în multe contracte, fie nerespectate, fie îndeplinite nesemnificativ, fără penalități pe măsură.

Douăzeci și cinci de ani mai târziu, Germania își face lista pârghiilor strategice, iar pe listă sunt exact acele trei industrii. Noi nu avem ce trece acolo, pentru că am vândut fabricile fără să cerem nimic în schimb.

Ce am construit în locul lor

Convergența noastră s-a făcut pe consum și pe transferuri. Raportat la 2015, România a ajuns la circa 138%, cel mai rapid ritm de recuperare din regiune, peste Polonia și Bulgaria. La fiecare euro contribuit la bugetul Uniunii am primit aproximativ trei. Între 2007 și 2025 au intrat peste 100 de miliarde de euro din fonduri europene, la o contribuție de circa 32,6 miliarde.

Pe hârtie, suntem povestea de succes a extinderii.

Numai că salariile au crescut mai repede decât productivitatea, fondurile europene au suplinit investiția internă, iar piața internă a fost alimentată fiscal. Ce nu s-a construit e fundația: baza de ocupare, capacitatea industrială, demografia activă.

Se vede acum. Institutul Vienez pentru Studii Economice Internaționale prognozează pentru România o contracție de 0,1% în 2026, într-o regiune care crește în medie cu 2,2%. Producția industrială a scăzut cu 3,5% în aprilie față de aprilie anul trecut, ultimul loc în comparația regională Erste, în timp ce Polonia produce cu 2% mai mult și Serbia cu 3,2%.

Livrările intracomunitare nu sunt exporturi

Aici e o confuzie care ne costă mai mult decât pare. În 2025, livrările intracomunitare de bunuri au însumat 68,9 miliarde de euro, 71,3% din tot ce trimitem afară. Exporturile propriu-zise, către state din afara Uniunii, au fost 27,7 miliarde.

Aproape trei sferturi din producția noastră circulă în interiorul aceleiași piețe, sub formă de componente auto, echipamente și subansamble integrate în lanțuri pe care nu le controlăm. Bunurile intermediare și tehnologia vin, în paralel, tot din afară.

Suntem verigă de asamblare, nu punct de sufocare. Dacă producția din România s-ar opri o lună, partenerii ar avea costuri și întârzieri. Nu ar avea o criză. Diferența dintre indispensabil și convenabil e exact diferența dintre pârghie și dependență.

„Suntem în piața unică” nu e un răspuns

Mi se va spune că discuția e inutilă, pentru că într-un bloc comercial pârghia e colectivă. Am auzit argumentul de multe ori, inclusiv de la oameni serioși.

Are un defect. Pârghia colectivă se negociază între cei care o compun, iar acolo greutatea fiecăruia se măsoară în ce aduce. Cine nu poate arăta un activ propriu primește ce rămâne după ce se împart interesele celorlalți.

Și mai e ceva. Nu deficitul bugetar calibrează economia românească, ci antreprenorii care nu mai pot ține pasul și care, ca să rămână profitabili, încep restructurări de capital uman. În primul trimestru din 2026 am văzut diminuări masive de locuri de muncă în companii mari, o rată foarte mare de închidere sau suspendare în firmele mici și mijlocii și microîntreprinderi care și-au închis deja activitatea. Baza din care s-ar putea construi o pârghie se subțiază în timp ce discutăm despre ea.

Ce ar face România greu de înlocuit

Nu o strategie industrială de tip anunț și nici ambiția de a intra „în semiconductori”. Trei sau patru procese înguste — o operațiune de precizie, o categorie de testare, un tip de software industrial — în care mutarea unui furnizor să coste mai mult decât un trimestru. Complexitatea economică nu crește prin declarații, ci prin acumulare de capabilități care se leagă între ele.

Iar capabilitățile sunt oameni formați, nu utilaje cumpărate. E singura materie primă la care nu stăm prost și singura pe care o pierdem cel mai repede, pentru că pleacă singură, cu avionul.

Mai contează și cine deține veriga, iar aici cercetarea mea a dat un răspuns pe care nu l-am căutat. Diferența dintre companiile care au supraviețuit și cele care au dispărut nu a stat în sectorul lor, ci în ce a cerut statul de la cumpărător și în ce a verificat după. Unde nu s-a cerut nimic, nu a rămas nimic.

Fereastra

Suntem într-un moment rar. Destul de relevanți strategic încât să fim ascultați — în aceeași săptămână în care a apărut lista germană, un clasament european al serviciilor de informații ne-a plasat pe locul 11, înaintea Spaniei și a Italiei. Și destul de mici economic încât să nu fim o țintă.

Berlinul a început inventarul înainte să aibă nevoie de el, ceea ce e singura formă în care un inventar servește la ceva. Noi am avut industriile de pe lista lor și le-am pierdut în 7.726 de contracte.

A doua oară nu mai avem ce vinde. Rămâne întrebarea ce construim, cât timp fereastra e încă deschisă.

Surse: Bloomberg — Kamil Kowalcze și Arne Delfs, 28 iulie 2026; L’Express, iulie 2026; Cristina Chiriac, „Restructurarea proprietății în România”, cercetare pe date A.A.A.S.; Institutul Național de Statistică; Eurostat; wiiw; comparația regională Erste.