Insolvența, bate-o vina! Soluții aplicate

Frământ de câteva zile subiectul insolvenței. Am stârnit deja controverse, opinii și altfel de reacții. Da, recunosc este un subiect fierbinte și deloc confortabil pentru mulți însă cred că doar așa se mai poate rezolva câte ceva, adică cu inițiativă, schimbând sau îmbunătățind cadrul legilslativ.  În cartea mea, Marea Privatizare am făcut o radiografie a procesului de privatizare. În timp ce adunam, calculam, analizam toate datele am realizat că foarte multe companii la care statul era acționar au intrat în insolvență.

Practic, statul este acționar sau creditor la peste 20.000 de companii aflate în insolvență sau în procedura falimentului.

Dacă ar fi să adunăm crențele împrăștiate prin aceste companii am realiza ce sumă imensă trebuie să recupereze statul român. Peste 2 miliarde de dolari. ENORM.

Dacă ar fi și ne uităm doar la primele 20 de companii (adică top 20) am realiza că am putea aduce în visteria statului peste optsutedemilioane de dolari. Eh! ..nici nu știu de câte ori să mai oftez. Iată cum se îngroașă gluma și insolvența devine un subiect arzător.

Bine, bine ați putea spune, dar de ce nu aducem banii aceștia la bugetul de stat?

Răspunsul poate fi simplu însă operațiunea în sine nu-i deloc simplă. Cadrul legislativ în materie de insolvență are încă foarte multe lacune. De ex., deși în legea insolvenței se menționează că perioada de observație este de maxim 3 ani în practică veți întâlni companii care stau de peste 7 ani în perioada de observație.

Cred că cel mai important pas ar fi să avem o RADIOGRAFIE completă a problemelor cauzate de procesul de insolvență și apoi să căutam soluții aplicate. Una dintre ele ar putea fi aplicarea unui tratament diferențiat al companiilor aflate în insolvență așa cum se întâmplă și viața economică, adică după cele trei criterii clasice prevăzute și în Reglementările contabile aprobate prin Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 1.802/2014, și anume: totalul activelor, cifră de afaceri netă, numărul mediu de salariați în cursul exercițiului financiar precedent și tot așa în funcție de aceste criterii să se stabilească și onorariile administratorilor juriciari și astfel să fie un prim pas pentru a evita bătălia pe onorariu (uneori de neînțeles, gen 100 lei sau zeci de mii de euro) sau abuzul unor administratori judiciari/speciali. 

Apoi, mă mai macină ceva, recunosc. Faza aceasta cu cheltuielile de protocol pe care zău, nu o înțeleg. Cu alte cuvinte, statul este acționar și creditor adică nu își recuperează în perioada de observație nimic însă administratorul judiciar acordă administratorul special un fond de protocol? Stai așa! Reiau. Adică o companie aflată în isolvență are nevoie și are voie să cheltuiescă câteva zeci de mii de euro pe fondul de protocol în timp ce statul nu recuperează nimic?  Mda. Hai, încep să pricep. Apoi aș mai putea vorbi despre cheltuielile cu onorarile  societăților de avocatură pentru diverse opinii, despre concedieri ilegale și multe altele, prea lung și prea complicat pentru un blog.

Să stabilim un lucru. Nu privesc insolvența ca și o boală incurabilă, doar prostia este incurabilă. Acum pentru că am clarificat și acest aspect trebuie să vă mai spun că am avut câteva propuneri (mai demult) care s-au materializat prin modificări legislative. Consider că încă suntem departe de a avea un cadrul legislativ care să corespundă realității românești și tocmai de aceea am abordat acest subiect. Cu siguranță există derapaje în foarte multe domenii dar eu nu mă pot erija într-un specialist care le știe pe toate.
Așadar, cea mai mare problemă pe care eu am constatat-o a fost aceea că legea nu face nici un fel de distincție între companii. Cu alte cuvinte, fie ea companie mare sau IMM toate au același regim cu toate că implicațiile sunt diferite și țin de numărul de angajați, volumul activelor sau de volumul debitelor.