Despre invidie și oglinzi murdare

Ți s-a întâmplat vreodată să vezi o femeie reușind și, în loc să o admiri, să simți un nod în stomac? […] E un sentiment care vorbește despre ceva mai profund: invidia între femei.

Știu, știu… nu este o discuție despre antreprenoriat. Nici despre ia românească. Sau, cel puțin, nu una eminamente despre aceste teme. Pentru că ceea ce vreau să abordez astăzi e un subiect pe care, mai devreme sau mai târziu, îl simțim cu toții – fie că o recunoaștem, fie că nu: invidia.

Așadar, de departe, când te uiți la miile de postări despre echilibru, la fotografiile acelea minunate în care toată lumea zâmbește larg, râzând cu toți dinții, cu fundalul perfect, lumina ideală și captionul motivațional care te invită să fii „cea mai bună versiune a ta”… parcă te înțeapă ceva. Așa, discret. O înțepătură mică, dar prezentă. Și îți vine, pe loc, să-ți spui: „Uite, domnule, asta cum reușește mereu?!”

Mai mult decât atât, de cele mai multe ori, o femeie își va alege ca reper… altă femeie. Niciodată un bărbat. Nu pentru că bărbații nu ar avea succes, ci pentru că femeia – dintr-o logică subtilă și adesea moștenită – se raportează la alte femei cu o severitate care uneori doare, se numește simplu: invidie între femei.

Apoi, pentru că tu îți cunoști cel mai bine defectele, începi să te analizezi. În loc să te uiți la acea fotografie cu detașare sau curiozitate, o privești cu suspiciune. Și scoți la suprafață acele metehne vechi, acele reflexe dintr-un trecut în care poate ai fost judecată și tu, sau poate ai învățat că succesul trebuie justificat. Așa că îți spui:
– „E clar o fotografie falsă.”
– „Oricum, tot ce spune e regizat.”
– „A copiat pe cineva.”
– „A făcut cine știe ce compromisuri.”
– „A avut noroc.”
– „Are pe cineva în spate.”
– „E o farsă, un balon de săpun.”

Mai mult decât atât, lista continuă. Cu cât o privești mai mult, cu atât construiești mai multe scenarii. Și-apoi, într-un soi de mișcare compensatorie, începi să te uiți în propria grădină. Dar nu cu drag, nu cu bucuria de a vedea ce ai crescut, ci cu o mândrie ușor arogantă:
– „Eu sunt, de fapt, cea care merită aplauzele.”
– „Eu sunt adevărata profesionistă.”
– „Eu muncesc, nu ca ea.”
– „Eu merit să fiu acolo.”
– „Ea? O proastă. Norocoasă. O păcăleală cu PR.”

Și, încet-încet, dacă ai și o platformă, o voce, un grup de prieteni sau o urmă de audiență, începi să arunci cu noroi. La început discret. O aluzie într-o conversație. Un comentariu pasiv-agresiv pe social media. O bârfă cu voce joasă. Dar dacă vezi că nu are efect, crești tonul. Și dacă nici asta nu funcționează, atunci te avânți cu tot elanul în public, în feed, în stories, cu „adevăruri” și „demascări”, pentru că tu, atotștiutoarea, crezi cu toată convingerea că puterea social media e aliatul tău în lupta pentru dreptate. Și că, în țara asta în care negativul face mai multe like-uri decât recunoștința, dacă ești suficient de convingătoare, o să câștigi. Invidie între femei.

Dar… hai să facem un pas în spate.

Câte astfel de scenarii ai văzut? Câte ai auzit? Dar, fii sinceră acum: câte dintre ele ți s-au întâmplat chiar ție? Nu te grăbi. Nu te scuza. Nu îți cosmetiza gândurile. Ești doar tu cu tine acum. Fără filtre

Din păcate, femeia a ajuns să devină prima judecătoare a altei femei. Și da, nu e doar în România. Este un fenomen global, doar că la noi poate se simte mai intens, pentru că suntem o cultură în care succesul altuia pare să ne apese un buton dureros: „Dacă ea a reușit, eu ce-am greșit?”

Dar poate că succesul nu e o medalie de aur, ci o cursă individuală. Poate că o fotografie frumoasă nu înseamnă o viață perfectă. Poate că ea zâmbește astăzi după luni întregi de plâns, după eșecuri despre care n-a vorbit niciodată. Și poate că tu ai în tine fix același potențial, doar că te consumi prea mult uitându-te în altă parte.

Putem schimba ceva în societatea asta? Da, putem. Dar nu cu hashtag-uri ipocrite și discursuri siropoase. Ci începând de la un gând. Un gest. O alegere. Alegerea de a susține. Alegerea de a nu mai compara. Alegerea de a nu mai judeca. Alegerea de a spune: „Bravo ei!”, fără să adaugi „dar eu…”

Pentru că într-o lume care te învață să concurezi, cea mai mare revoluție e să fii sinceră cu tine. Să te uiți în oglindă și să vezi acolo o femeie care vrea să crească, nu să coboare pe altcineva.

De ce am ales tocmai astăzi acest subiect? Invidie între femei?

În schimb, l-am simțit. Sau poate pentru că încă îl simt. Pe pielea mea. În carnea mea. Mi-a fost greu, teribil de greu, să înțeleg cum oamenii se schimbă. Cum, de la o zi la alta, își retrag zâmbetul, susținerea, prezența. Cum îi vezi duminica la biserică, vorbind despre iubirea aproapelui și iertare. Și atunci te întrebi: unde se rupe, de fapt, firul dintre credință și umanitate?

Îți trebuie multă, dar multă putere ca să mergi mai departe. Puterea de a accepta că unii oameni nu te mai pot însoți, nu pentru că le-ai greșit, ci pentru că le e greu să înțeleagă ce devii. Puterea de a-ți asuma că vei răni, inevitabil, pe cei care nu sunt încă pregătiți pentru evoluție. Și, poate cel mai greu, puterea de a nu răspunde cu aceeași monedă.

Am învățat că unii oameni se apropie de tine cu intenția de a înțelege ce ai „special”. Vin să te simtă. Te cercetează cu atenție, aproape instinctiv. Caută în tine acel „ceva” nespus. Și dacă îl găsesc… încep să ia. La început puțin. Apoi mai mult. Și tu dai. Pentru că așa ești. Pentru că nu știi altfel. Și dai, crezând că astfel ajuți. Nici prin cap nu-ți trece că ceea ce oferi poate fi, în ochii altora, motiv de invidie.

Și da, zi de zi, mi-am șlefuit gândul care, instinctiv, fugea în direcția aceea: de a servi cu aceeași formulă, de a dărui fără măsură. Zi de zi, am investit în energia mea, în echilibrul meu interior. Și doar așa am reușit să mă înalț. Să privesc cu detașare. Să accept. Să accept că tot ceea ce mi se întâmplă este spre evoluția mea.

Săptămâna trecută, la De Vocație Antreprenoare, l-am ascultat pe Andy Szekely vorbind despre Destinul Vizionarului. Despre cât de greu e, uneori, să-ți înțelegi propriul rol. Despre greșelile lui Pinch, și felul în care, abia după ce le-a făcut, a realizat ce înseamnă cu adevărat să fii vizionar. Și mi-am regăsit acolo toate îndoielile mele. Toate întrebările la care n-am avut răspunsuri. Toate momentele în care am vrut să renunț.

Dar tot Andy a spus ceva care a rămas cu mine:
„Vizionarul nu este cel care vede viitorul. Ci cel care merge înainte chiar și când nu e înțeles.”

Și poate că tot acest zbucium, tot acest gol care ne lasă cu ochii în ecranele altora, vine dintr-o ruptură între femei. Poate că adevărul gol e că, în loc să ne admirăm una pe cealaltă, ne luptăm. Ne scanăm. Ne descompunem în fragmente. Ne analizăm greșelile. Ne urâm în tăcere, în like-uri întârziate și în priviri aruncate pieziș. Zâmbim, dar sub ruj e oțet.

Femeia nu mai vede în altă femeie o soră, ci o rivală.

Și nu ne învață nimeni, la școală, acasă sau în spațiul public, ce înseamnă unitatea între femei. Nu știm să ne susținem fără să concurăm. Nu știm să spunem „ești frumoasă” fără să ne simțim mai urâte. Nu știm să admirăm, fără să comparăm. Nu știm să învățăm una de la cealaltă, fără să vrem, în secret, să fim cealaltă.

Astfel, poate ar fi timpul să învățăm. Să ne reînvățăm. Să închidem cercul acela toxic al comparației. Să rămânem. Să nu ne mai părăsim între noi când una urcă. Să nu mai dărâmăm ce nu putem construi. Să ne ținem de mână, chiar și când doare.

Vindecarea începe acolo unde recunoaștem că invidia între femei nu ne face mai puternice, ci mai singure. Nu din discursuri pompoase și evenimente glossy. Ci dintr-o privire sinceră, între două femei care au trăit destul cât să înțeleagă că feminitatea nu e o cursă, ci un pact tăcut de recunoaștere.

Dacă te-ai simțit vreodată prinsă în acest joc tăcut al comparației, e posibil să fi trăit și tu realitatea tristă a ceea ce numim invidie între femei. Dacă te-ai simțit vreodată mică în fața alteia, dacă ai judecat când, de fapt, ți-ai fi dorit să fii acolo, dacă ai rănit doar pentru că nu știai cum să admiri, e în regulă. Dar fă pace. Cu tine. Cu ea. Cu toate.

Pentru că nu putem vorbi despre viitor, despre sororitate, leadership sau impact, atâta timp cât ne scuipăm între noi în tăcere. Și poate că atunci când vom învăța să oprim invidia între femei, vom putea construi cu adevărat unitatea de care avem nevoie.

Și nici una dintre noi nu se vindecă, până când nu se vindecă toate.

Iar atunci când vei învăța să recunoști diamantul din alta, fără să-ți neglijezi propria strălucire, abia atunci vei înțelege că visurile nu se șlefuiesc niciodată singure.

invidie între femei