Cerul meu cu ochi de albastru: o confesiune despre maternitate, iubire și desprindere

Cerul meu cu ochi de albastru: o confesiune despre maternitate, iubire și desprindere

Ce înseamnă să fii mamă timp de 20 de ani? Ce rămâne în sufletul tău când copilul tău, devenit bărbat, pleacă spre cerul lui, iar tu rămâi cu brațele întinse, nu pentru a-l opri, ci pentru a-l primi, dacă se întoarce?

Copilăria mea și refugiul în cer

Pentru mine, cerul nu a fost niciodată doar cer. A fost promisiune, a fost iubirea unei mame pentru fiica ce eram, nevoia de înalt, de sens… A fost promisiune. A fost adăpost. A fost locul în care copilăria mea se retrăgea departe de griul blocurilor, de frigul din casă, de oboseala din ochii părinților mei. Priveam în sus și credeam că de acolo vin zânele. Că printre nuanțele imposibile ale albastrului se ascunde toată fericirea lumii, aceea care mie, jos, îmi părea rezervată doar celor privilegiați.

Mirosul mamei era singurul lucru care-mi ancora sufletul – acel parfum unic care îmi spunea, fără vorbe: „Nu ești singură. Totul va fi bine.”

Vestea care a schimbat totul: voi fi mamă

Ani mai târziu, cu această foame de cer în piept, am aflat că voi deveni mamă. L-am numit Cristian, așa cum mă cheamă și pe mine. Curat. Simplu. Cu acea iubire sinceră, atât de omenească, de a dărui copilului tău tot ce ai mai frumos.

Nouă luni am trăit cu liniște și speranță, convinsă că o parte din cerul meu va coborî în sufletul lui. Dar când l-am privit pentru prima oară, ceva în mine s-a rupt. Ochii lui – de un albastru straniu, nepământesc – m-au privit cu o mirare care a tăcut toate cuvintele. Și atunci am știut: acest copil e altfel.

Așa s-a născut Norris.

Ce înseamnă iubirea unei mame

L-am ținut în brațe și am știut că iubirea asta nu se poate povesti. E o iubire care te arde până la os, care doare frumos, care nu încape în cuvinte. E o iubire care sperie, pentru că e prea mare ca să o poți cuprinde și prea fragilă ca să o poți ține strâns.

Am trăit alături de el fiecare moment – de la primii pași la primele întrebări, de la căderi la vindecări. Și totul a fost un dans sacru, în care inima mea, ca un pian vechi, a vibrat la fiecare cuvânt rostit de el.

Uneori, simțeam că vorbește prin el o înțelepciune mai veche decât mine.

Desprinderea – cea mai grea lecție

Pe măsură ce au trecut anii, a devenit mai greu, nu mai ușor. A trebuit să învăț să-l iubesc de la distanță, din lipsă, din absență. Să accept că e al lumii, nu al meu. Și că iubirea adevărată nu ține pe loc – ci încurajează zborul.

Au trecut douăzeci de ani. Și sunt tot fata aceea care privea cerul, doar că acum îl privesc cu ochii unei mame care a învățat să iubească fără să ceară nimic în schimb.

Și da – doare. Dar doare cu sens.

Concluzie: iubirea de mamă e un cer care nu se închide niciodată

La mulți ani, Norris Cristian.
Cerul meu cu ochi de albastru.
Și chiar dacă nu te văd, știu exact cine lipsește.
Și iubirea asta nu se tocește.
Se adâncește.