Succesiunea în firmele românești. A doua mare privatizare

Doctor în economie Cristina Chiriac

În general vorbind, fondatorii sunt oameni cu un dezvoltat simț al necesarului. Știu, înaintea multora, ce trebuie făcut și că trebuie făcut acum. Decid repede, pentru că nimeni nu a decis vreodată în locul lor. Au construit în lipsă, de capital, de cadru legal, de predecesor,  și au învățat din propriile greșeli, pe care le-au plătit integral, la timp și fără să conteste factura. Nu aveau de la cine să învețe altfel. Calitatea aceasta i-a ținut în picioare treizeci de ani. Tot ea face astăzi ca succesiunea în firmele românești să fie una dintre cele mai serioase probleme economice despre care nu vorbește nimeni.

Nici nu prea are cum să vorbească, la drept vorbind. Problema nu arată ca o problemă. Firma merge. Are contracte, are utilaje, are angajați vechi, are istoric bancar și un nume pe care piața îl recunoaște. Din afară, arată exact ca o companie. Numai că mai are ceva ce nu apare în niciun bilanț: depinde, în întregime, de un singur om.

Ce se transmite, de fapt, într-o afacere de familie

Am văzut situația aceasta de destule ori încât să nu o mai consider o excepție. Relația cu banca nu aparține firmei, ci omului care a semnat primul credit acum optsprezece ani, într-o perioadă în care nu prea se dădeau credite. Clientul care revine de un deceniu revine pentru că, la un moment dat, cineva i-a rezolvat o problemă pe care ceilalți refuzaseră să și-o asume. Iar procesul de producție se face într-un anumit fel pentru că, prin 2003, s-a încercat și varianta cealaltă și a costat. Toate acestea sunt informații reale, cu valoare economică măsurabilă. Niciuna nu a fost scrisă vreodată nicăieri. Au stat, treizeci de ani, în capul unui om.

Generația care a construit după 1990 ajunge acum la vârsta la care se predă ștafeta. Și descoperă, cam în același timp, că nu prea are ce preda. Nu fiindcă munca ei nu ar valora nimic,  valorează, uneori enorm, ci fiindcă valoarea nu a fost niciodată separată de persoana care a produs-o.

Explicația care circulă este, desigur, alta. Se spune că nu are cine să preia: copiii au plecat, au ales altceva, nu vor. Explicația are avantajul că mută responsabilitatea pe umerii altcuiva, ceea ce o face confortabilă și, tocmai de aceea, foarte răspândită.

Eu cred contrariul.

Nu succesorul lipsește. Lipsește obiectul care s-ar putea transmite. O structură se transmite. Un mecanism se transmite. Un acționariat, o procedură, un contract,  toate se transmit. O biografie nu. Or, ceea ce s-a construit la noi în ultimii treizeci de ani a fost, de foarte multe ori, exact asta: o biografie cu cod fiscal.

Prima mare privatizare și ce am aflat din ea

Mecanismul nu este nou. L-am mai văzut funcționând, la o scară mult mai mare.

România a trecut o dată prin transferul unui capital dintr-o mână în alta. Am studiat 7.726 de companii privatizate, iar rata reală de succes pe care am măsurat-o a fost de 22,32%. Restul, aproape 78%, nu au eșuat din lipsă de intenție. Statul a vrut să vândă, cumpărătorii au vrut să cumpere, documentele s-au semnat, termenele s-au respectat. A lipsit altceva: evaluarea a ceea ce se transmitea de fapt, condițiile de continuitate, cineva care să răspundă pentru ce se întâmplă după semnătură.

S-a transferat proprietatea. Nu s-a transferat capacitatea de a funcționa. Nimeni nu a pus, la momentul potrivit, singura întrebare care conta cu adevărat: obiectul acesta poate să supraviețuiască schimbării de proprietar? În trei sferturi din cazuri, răspunsul era nu. Doar că nu îl întrebase nimeni.

A doua mare privatizare se petrece acum

Astăzi se produce al doilea transfer al aceluiași capital. Nu de la stat către privat, ci de la fondator către ce urmează. Se petrece în tăcere, fără lege care să îl reglementeze, fără instituție care să îl observe, fără termen și fără ca nimeni să îl numească.

Este a doua mare privatizare, cu exact aceleași ingrediente ca prima: intenție bună, acte în regulă, niciun mecanism.

Cu o singură diferență. Prima s-a desfășurat sub ochii tuturor, cu dezbateri în Parlament, cu comisii, cu scandaluri de presă și cu vinovați numiți pe rând. A doua se desfășoară într-un birou, între trei-patru oameni, de obicei prea târziu și aproape întotdeauna fără specialist în cameră. Prima a fost o politică publică ratată. A doua nici măcar nu a ajuns să fie considerată o politică publică.

Un cost care nu apare nicăieri

Și, ca să fim limpezi, nu vorbim aici despre o dramă de familie. Vorbim despre o linie de cost.

Firmele care se închid pentru că nu s-au putut transmite nu apar nicăieri sub eticheta „eșec de succesiune”. Apar ca radieri, într-o rubrică pe care nu o citește nimeni. Oamenii lor apar, un an și jumătate mai târziu, în cifrele ocupării, unde nu mai știe nimeni de unde au pornit. Iar în orașele mici, acolo unde firma era cel mai mare angajator și principalul contribuabil la bugetul local, apare altceva: o comunitate care pierde în câteva luni ceea ce construise într-o generație.

Am mai văzut filmul acesta. L-am văzut la Pașcani, l-am văzut la Râmnicu Vâlcea, l-am văzut în alte zeci de locuri unde o singură societate ținea în echilibru un oraș întreg. Diferența este că atunci discutam despre fabrici de stat, iar mecanismul care ceda era al statului. Acum discutăm despre firme private, sănătoase, profitabile, iar mecanismul care lipsește este al nostru.

Întrebările care se pun prea târziu

Și-atunci, se pune întrebarea: câte dintre companiile românești cu peste douăzeci de ani de activitate au un acționariat structurat? Câte au un management care funcționează în absența fondatorului mai mult de o lună? Câte au procedurile scrise, nu memorate? Câte au un plan care se activează într-o dimineață obișnuită, în care cineva pur și simplu nu mai vine la birou?

Nu întreb retoric. Sunt întrebări cu răspuns măsurabil, iar răspunsurile se obțin în două săptămâni de lucru serios, în orice companie.

Nu se construiește o instituție peste noapte, sunt de acord. Dar nici nu se construiește din reflexul de a fi indispensabil. Reflexul acela a fost util în 1994, când chiar nu exista altcineva. După treizeci de ani a devenit o vulnerabilitate, iar costul ei îl plătesc alții.

Un antreprenor își măsoară, de obicei, succesul în ceea ce a construit. Ar trebui să îl măsoare în ceea ce funcționează fără el.

Pentru că firma care nu poate fi lăsată nu a fost niciodată o firmă.

A fost o profesie.