Despre mine

6 March 2012

Abonează-te la RSS

Cristina Chiriac — fondatoare Flori de Ie și CONAF, Ambasador Brâncuși

Biografie

Fiecare viaţă este o poveste şi fiecare poveste are un tâlc. La fel ca în viaţă, şi poveştile se contruiesc în timp.

Şi tot în timp toate cele trăite ori povestite se desluşesc. Bucurii sau tristeţi, certitudini sau îndoieli, defecte şi calităţi toate dau măsura omului care sunt. Cu fiecare alegere pe care am făcut-o, dar mai ales cu fiecare lucru pe care am ales să nu-l fac, mi-am croit un destin. Ceea ce sunt este alegerea mea şi acest fapt descrie perfect raţiunea mea de a fi. Tot ceea ce simt şi gândesc mă defineşte în modul cel mai intim fiindcă sunt eu în tot ceea ce fac. Sunt eu şi cei de lângă mine. Sunt eu şi prietenii mei. Sunt eu, familia mea, prietenii mei şi voi cei cărora doresc să le spun că îmi pasă.

M-am născut în Câmpulung Muscel. Undeva în Argeş. De crescut am crescut în mijlocul unei familii de oameni oneşti şi îndărătnici. Loiali unei tradiţii, părinţii mei se încăpăţânau să nu uite cu nici un chip ceea ce trebuia uitat în mod oficial şi convenit pe linie de partid. Deşi bine înfipţi în solul tradiţiei, ai mei n-au ezitat nicio clipă să evalueze avantajele viitorului. Au trăit efectiv cu speranţa că într-o zi noi, copii lor, o vom duce mai bine decât au dus-o ei. Am crescut bunăoară în ambianţa unui echilibru dintre memorie şi prezent, dintre ceea ce sunt şi ceea ce pot deveni. Încă din primii ani de şcoală, în casa copilăriei mele, nume precum Theodor Aman, Ion Barbu sau Nicolae Golescu, ca să amintesc doar câţiva dintre ei, aveau o rezonanţă familiară. Erau o evocare subversivă, ca pentru a contrabalansa ”discreţia” istoriei agreate de regim. Aşa am aflat, fără să o înţeleg prea bine – poate şi datorită vârstei – că eram mai mult decât un pion(ier) oficial, că ofeream oraşului în care m-am născut mai mult decât o recoltă anuală sau o normă cincinală de hartie reciclată şi sticlă. Am aflat că numele străbunicii mele paterne, cu puternice rezonanţe istorice, nu se înscria deloc pe linia ”smereniei” doctrinei comuniste. Vodă nu era tocmai numele unui proletar gata să interpreteze solemn Internaţionala socialistă. Lăsată de părinţi acasă am crescut cu cheia de gât, alături de fratele meu mai mare. Zadarnică le-a fost încercarea de a mă duce la grădiniţă fiindcă aflasem pe propria-mi piele că pedagogia viitorului socialist se face prin corecţie corporală. N-am rezistat viitorului oricât de socialist se anunţa. Asta mi-a permis să am o copilărie croită pe gustul meu. Aveam 4 ani când am plecat din faţa blocului cu o prietenă, Raluca, să cumpărăm gogoşi. Habar nu aveam de unde trebuia să le cumpărăm… dar a fost un excelent pretext pentru a ne plimba de mânuţă prin cartier… şi pentru a-l pune pe fratele meu puţin pe jar.

Pentru că mama mea a rămas orfană de la 14 ani, n-am apucat să-mi cunosc bunicii pe linie maternă. De fapt nici pe cei din partea tatălui n-am prea avut prilejul de a-i cunoaşte. Erau bătrâni şi locuiau departe, în mijlocul Bărăganului. Prin urmare, am crescut fără magia acelor întâlniri cu arhetipul bunicilor, amintiţi adesea în evocările prietenilor mei.
Am fost în exclusivitate fiica părinţilor mei.

Fiind al doilea copil din familie şi având un frate care excela în toate, nu-mi rămâneau prea multe opţiuni. În şcoala primară am făcut dansuri populare şi şcoală. Nu exact în ordinea asta fiindcă am avut şansa unei învăţătoare de excepţie, Nicoleta Ştefăniţă. O doamnă care m-a provocat să lupt cu limitele mele. Pentru asta şi pentru multe altele îi port o amintire nespus de dragă.

Pentru că eram prea slabă şi mereu în căutare de provocări, în clasa a 5-a profesorul de sport m-a selectat fără ezitare în lotul de atletism. Aşa am ajuns să practic acest sport timp de 5 ani. Dar, cum dezvoltasem o dependenţă de performanţă, am realizat, destul de repede, că nu voi deveni o atletă olimpică ci mai curând o atletă a studiului – căruia, de altfel, i-am dăruit mulţi ani din viaţă.

Liceul a fost o reverie. Începutul adolescenţei mele şi formarea mea ca om. Prin colegii mei am descoperit prietenia autentică, una care dăinuieşte şi astăzi, după 20 de ani. Aşa mi s-au dezvăluit valori precum: solidaritatea, unitatea şi comuniunea.

Deşi foarte bună la matematică şi chimie, în liceu m-am simţit mai aproape de literatură şi poezie. Abia atunci am descoperit cu adevărat viaţa din spatele cuvintelor. Devenisem atât de pătrunsă de ele, încât doamna Horhăianu, diriginta mea din liceu, nu a înţeles niciodată de ce am ales să merg în direcţia opusă: ASE-ul. Arta ei de a îmbina blândeţea cu fermitatea urmării unor standarde se împăca destul de greu cu decizia copilului ei drag şi talentat, cel care reprezenta liceul în cadrul olimpiadelor de limba română. Aşa se face că am obţinut o diplomă de licenţă, cu specializarea Finanţe, Bănci, Burse de Valori şi Asigurări. Credeam că am făcut această opţiune dintr-un motiv greu de explicat atunci, astăzi îmi este nespus de uşor. În mod paradoxal îmi plăceau cifrele. Am făcut o alegere, am ales un drum.

După absolvirea facultăţii m-am hotărât să rămân în Bucureşti. Un oraş de care mi-a fost imposibil să nu mă îndrăgostesc. În scurt timp a devenit acasă. Un oraş de care îmi pasă la fel de mult cum îmi pasă de casa părinţilor mei. Un oraş în care iubesc şi sunt iubită, unul în care m-am căsătorit şi am născut doi băieţi minunaţi, un oraş în care mi-am construit o carieră.

Soţul meu este de profesie medic. Ne-am întâlnit cum spune imnul în ”cuget şi simţiri”. Viaţa a fost generoasă cu mine. Mi-a dat şansa de a sta lângă un om bun prin vocaţie, un om care m-a ajutat să trec cu bine prin toate provocările vieţii şi căruia îi datorez la fel de mult cât le datorez părinţilor mei.

Cei doi copii sunt raţiunea mea de a fi. Pentru ei, cum spune Caragiale, simt enorm şi văd monstruos. Cu gândul la viitorul lor, tot ceea ce macină această ţară devine pentru mine chipul răului şi al urâtului. Asta mă consumă enorm fiindcă îmi pasă. Ca orice părinte, vreau totul pentru copii mei. Vreau un viitor croit pe aspiraţiile acestei naţiuni, un viitor clădit pe punţile dintre noi şi nu pe ruinele indiferenţei noastre.

Dar pentru asta am nevoie de toţi cei care mă pot ajuta, am nevoie de tine şi de speranţele tale, am nevoie de forţa şi dorinţa ta de a clădi România pe care ne-o dorim.

Citeşte mai mult

Statement

Am crescut în ambiţia ideii, inoculată de părinţii mei, că acele calităţi pe care le irosesc fără rost, duc negreşit la un destin ratat. Toată educaţia mea s-a clădit pe ideea de a mă ridica măcar la nivelul aşteptărilor mele. Iar de la mine am aşteptări enorme. Am învăţat de la tatăl meu că nu pot obţine mai mult decât am muncit, mai mult decât m-am investit.

Am învăţat în/din şcoală că viaţa este o cursă cu obstacole, iar din această cursă iese învingător cel care o duce la capăt. Am învăţat că nu este un capăt de drum să cazi ori să te împiedici, dar este un capăt de drum să nu te ridici şi să continui orice s-ar întâmpla. Aşa am aflat despre mine că sunt o alergătoare de cursă lungă.

Am învăţat de la viaţă să privesc lucrurile aşa cum sunt, fiindcă orice lucru mărunt are demnitatea lui.

Am învăţat, privindu-i pe oameni, că fără ei nu există progres, prin urmare, nici viitor. Am învăţat de la oameni că numai împreună îşi pot clădi un destin. Am învăţat că o naţiune care se regăseşte pe sine în cuget şi simţiri nu mai este doar încrezătoare, ci şi puternică. Am învăţat că o naţiune indiferentă la viitorul ei este o naţiune care se condamnă singură.

Am învăţat despre oameni că faptele lor cântăresc mai mult decât vorbele, iar lumea în care trăiesc a fost construită prin fapte şi tot prin fapte ea poate deveni un loc mai bun.

Am învăţat că responsabilitatea şi generozitatea sunt garanţia surâsului. Am învăţat că indiferenţa costă.

Am aflat din istorie că destinul unei naţiuni se scrie prin fapte. Am aflat din democraţie că dacă noi românii vrem să fim o naţiune, trebuie să încetăm să gândim ca o populaţie. O naţiune este clădită pe: oameni, fapte, viitor.

Acesta este crezul meu.

Ce a urmat

Acesta a fost crezul meu în 2012. Îl recitesc astăzi și nu schimb niciun cuvânt. Doar că între timp viața a adăugat capitole pe care nu le anticipam — unele mai grele, altele mai frumoase decât orice aș fi putut visa.

Am continuat să alerg. Cursa lungă, cum îi spuneam.

Înainte de a deveni antreprenoare, am fost, mai mulți ani, în interiorul statului. Am lucrat la Cancelaria Primului Ministru, în Departamentul pentru Dialog Social al Guvernului, apoi la Autoritatea de Valorificare a Activelor Statului, unde am condus, în calitate de Vicepreședinte, departamentele de Postprivatizare și Insolvență. Ani în care am înțeles, din interior, cum funcționează cu adevărat mecanismele economice ale acestei țări — și, mai ales, unde și de ce se blochează.

Această experiență m-a marcat profund. Nu m-a îndepărtat de oameni — dimpotrivă. Mi-a arătat că în spatele oricărei decizii de politică economică se ascund vieți reale, familii reale, speranțe reale care pot fi susținute sau sfărâmate de un singur paragraf dintr-o hotărâre de guvern.

În 2013 am preluat conducerea World Trade Center București. Un alt tip de responsabilitate — privată de data aceasta, cu obiective clare, cu rezultate măsurabile. Am coordonat întreaga activitate a companiei, mi-am asumat creșterea performanței financiare și am înțeles, poate pentru prima oară cu adevărat, că managementul nu înseamnă doar cifre — înseamnă oameni care au nevoie să știe că munca lor contează.

Tot în această perioadă am ales să nu mă opresc la ce știam deja. Am ales doctoratul — și l-am obținut la Academia Română, în economie. Nu pentru că aveam nevoie de o diplomă în plus, ci pentru că am simțit că mai era ceva de înțeles. Că orice lucru mărunt are demnitatea lui — și demnitatea cunoașterii merita respectată până la capăt.

Și a venit ia.

Nimeni nu mi-a spus că se va întâmpla. Nici eu nu știam. Dar în 2015 am luat în mâini prima ie veche — o piesă brodată cu peste 80 de ani în urmă, de mâini pe care nu le-am cunoscut niciodată — și ceva a tresărit în mine cu o putere pe care nu o așteptam.

Țineam în mâini o poveste. Nu o cămașă — o poveste. O femeie care cosea în tăcere, la lumina ferestrei, fir cu fir, simbol cu simbol, și nu știa că lucrează pentru eternitate. Nu știa că peste un secol o femeie din București o va ține în brațe și va simți că înțelege ceva esențial despre cine suntem noi, românii.

Așa s-a născut Flori de Ie. Nu ca un business — ci ca o pledoarie. O pledoarie pentru ia românească, pentru meșteșugul autentic, pentru femeile din mediul rural care coseau și nu știau că ceea ce fac are valoare dincolo de sat. Le-am arătat că are. Am dus ia la Paris, la New York, la Tokyo, la Dubai, la Shanghai, la Londra, la Viena, la Broadway, la Havana, la Las Vegas, la Ottawa. Oriunde am dus-o, oamenii s-au oprit. Au atins broderia cu sfială. Au întrebat cine a cusut-o.

Răspunsul este același mereu: o femeie din România.

Din Flori de Ie s-a născut și Festivalul România Autentică — pentru că ia nu putea sta singură. Ea aparținea unui întreg. Unui mod de a fi, de a trăi, de a privi lumea cu ochii rădăcinilor tale.

Apoi, în 2018, a venit CONAF.

Am înființat Confederația Națională pentru Antreprenoriat Feminin pentru că am văzut ceva ce mulți alegeau să nu vadă: că România funcționează, în bună parte, pe munca tăcută a femeilor. Femei din orașe și femei din sate, femei cu diplome și femei cu pricepere moștenită din mamă în fiică, femei care cresc copii singure și tot singure ridică afaceri. Femei care nu cer milă — cer șanse egale și un loc la masă acolo unde se iau deciziile.

Am construit CONAF ca să le dau acea voce. Și vocea a crescut — dincolo de orice așteptare. Azi reunim 33 de sucursale și peste 15.000 de companii membre. Suntem prima confederație patronală feminină din România recunoscută ca model de bune practici în Europa. Am inițiat Maratonul pentru Educație Antreprenorială, Gala Women in Economy, revista Women in Economy — o publicație multilingvă care pune în față, an de an, ce pot femeile din business atunci când cineva le lasă să arate.

Nu am construit CONAF din ambiție. Am construit-o din convingere. Dintr-o convingere pe care o port din copilărie, din casa aceea din Câmpulung Muscel unde părinții mei m-au învățat că o națiune indiferentă la viitorul ei este o națiune care se condamnă singură.

Am scris trei cărți. Marea Privatizare — singura cercetare riguroasă publicată în România despre privatizarea a peste 7.700 de companii, o carte care a deranjat pe unii și a luminat pe mulți. Șlefuitori de Visuri — pentru că visele au nevoie de mâini care să le șlefuiască. Și Educație Antreprenorială. Școală de Business — pentru că am crezut mereu că educația este singura investiție care nu se devalorizează.

M-am implicat și în proiecte de caritate — printre ele campania Ajută-i să respire! pentru copiii bolnavi de tuberculoză. Pentru că o națiune se judecă și după cum își tratează cei mai vulnerabili oameni ai ei.

Am vorbit pe scena TEDx. Am primit din partea Comisiei Europene titlul de Ambasador VET și, mai devreme, în 2010, titlul de Ambasador al Antreprenoriatului Feminin — recunoașterea că ceea ce construiam conta dincolo de granițele României. Am devenit cetățean de onoare al Câmpulungului Muscel — orașul copilăriei mele — și al comunei Peștișani, locul lui Brâncuși.

Și în 2026, la 10 ani de când Festivalul România Autentică a dus pentru prima oară ia românească în Hobița, acasă la Brâncuși, am primit titlul de Ambasador Brâncuși. Un cerc care se închide frumos. Sau poate, mai degrabă, unul care se deschide — pentru că Brâncuși nu a fost niciodată un capăt de drum. A fost mereu un început.