Despre mine

M-am născut în Câmpulung Muscel. Undeva în Argeş. De crescut am crescut în mijlocul unei familii de oameni oneşti şi îndărătnici. Loiali unei tradiţii, părinţii mei se încăpăţânau să nu uite cu nici un chip ceea ce trebuia uitat în mod oficial şi convenit pe linie de partid. Deşi bine înfipţi în solul tradiţiei, ai mei n-au ezitat nicio clipă să evalueze avantajele viitorului. Au trăit efectiv cu speranţa că într-o zi noi, copii lor, o vom duce mai bine decât au dus-o ei. Am crescut bunăoară în ambianţa unui echilibru dintre memorie şi prezent, dintre ceea ce sunt şi ceea ce pot deveni. Încă din primii ani de şcoală, în casa copilăriei mele, nume precum Theodor Aman, Ion Barbu sau Nicolae Golescu, ca să amintesc doar câţiva dintre ei, aveau o rezonanţă familiară. Erau o evocare subversivă, ca pentru a contrabalansa ”discreţia” istoriei agreate de regim. Aşa am aflat, fără să o înţeleg prea bine – poate şi datorită vârstei – că eram mai mult decât un pion(ier) oficial, că ofeream oraşului în care m-am născut mai mult decât o recoltă anuală sau o normă cincinală de hartie reciclată şi sticlă. Am aflat că numele străbunicii mele paterne, cu puternice rezonanţe istorice, nu se înscria deloc pe linia ”smereniei” doctrinei comuniste. Vodă nu era tocmai numele unui proletar gata să interpreteze solemn Internaţionala socialistă. Lăsată de părinţi acasă am crescut cu cheia de gât, alături de fratele meu mai mare. Zadarnică le-a fost încercarea de a mă duce la grădiniţă fiindcă aflasem pe propria-mi piele că pedagogia viitorului socialist se face prin corecţie corporală. N-am rezistat viitorului oricât de socialist se anunţa. Asta mi-a permis să am o copilărie croită pe gustul meu. Aveam 4 ani când am plecat din faţa blocului cu o prietenă, Raluca, să cumpărăm gogoşi. Habar nu aveam de unde trebuia să le cumpărăm… dar a fost un excelent pretext pentru a ne plimba de mânuţă prin cartier… şi pentru a-l pune pe fratele meu puţin pe jar.

Pentru că mama mea a rămas orfană de la 14 ani, n-am apucat să-mi cunosc bunicii pe linie maternă. De fapt nici pe cei din partea tatălui n-am prea avut prilejul de a-i cunoaşte. Erau bătrâni şi locuiau departe, în mijlocul Bărăganului. Prin urmare, am crescut fără magia acelor întâlniri cu arhetipul bunicilor, amintiţi adesea în evocările prietenilor mei.
Am fost în exclusivitate fiica părinţilor mei.

Fiind al doilea copil din familie şi având un frate care excela în toate, nu-mi rămâneau prea multe opţiuni. În şcoala primară am făcut dansuri populare şi şcoală. Nu exact în ordinea asta fiindcă am avut şansa unei învăţătoare de excepţie, Nicoleta Ştefăniţă. O doamnă care m-a provocat să lupt cu limitele mele. Pentru asta şi pentru multe altele îi port o amintire nespus de dragă.

Pentru că eram prea slabă şi mereu în căutare de provocări, în clasa a 5-a profesorul de sport m-a selectat fără ezitare în lotul de atletism. Aşa am ajuns să practic acest sport timp de 5 ani. Dar, cum dezvoltasem o dependenţă de performanţă, am realizat, destul de repede, că nu voi deveni o atletă olimpică ci mai curând o atletă a studiului – căruia, de altfel, i-am dăruit mulţi ani din viaţă.

Liceul a fost o reverie. Începutul adolescenţei mele şi formarea mea ca om. Prin colegii mei am descoperit prietenia autentică, una care dăinuieşte şi astăzi, după 20 de ani. Aşa mi s-au dezvăluit valori precum: solidaritatea, unitatea şi comuniunea.

Deşi foarte bună la matematică şi chimie, în liceu m-am simţit mai aproape de literatură şi poezie. Abia atunci am descoperit cu adevărat viaţa din spatele cuvintelor. Devenisem atât de pătrunsă de ele, încât doamna Horhăianu, diriginta mea din liceu, nu a înţeles niciodată de ce am ales să merg în direcţia opusă: ASE-ul. Arta ei de a îmbina blândeţea cu fermitatea urmării unor standarde se împăca destul de greu cu decizia copilului ei drag şi talentat, cel care reprezenta liceul în cadrul olimpiadelor de limba română. Aşa se face că am obţinut o diplomă de licenţă, cu specializarea Finanţe, Bănci, Burse de Valori şi Asigurări. Credeam că am făcut această opţiune dintr-un motiv greu de explicat atunci, astăzi îmi este nespus de uşor. În mod paradoxal îmi plăceau cifrele. Am făcut o alegere, am ales un drum.

După absolvirea facultăţii m-am hotărât să rămân în Bucureşti. Un oraş de care mi-a fost imposibil să nu mă îndrăgostesc. În scurt timp a devenit acasă. Un oraş de care îmi pasă la fel de mult cum îmi pasă de casa părinţilor mei. Un oraş în care iubesc şi sunt iubită, unul în care m-am căsătorit şi am născut doi băieţi minunaţi, un oraş în care mi-am construit o carieră.

Soţul meu este de profesie medic. Ne-am întâlnit cum spune imnul în ”cuget şi simţiri”. Viaţa a fost generoasă cu mine. Mi-a dat şansa de a sta lângă un om bun prin vocaţie, un om care m-a ajutat să trec cu bine prin toate provocările vieţii şi căruia îi datorez la fel de mult cât le datorez părinţilor mei.

Cei doi copii sunt raţiunea mea de a fi. Pentru ei, cum spune Caragiale, simt enorm şi văd monstruos. Cu gândul la viitorul lor, tot ceea ce macină această ţară devine pentru mine chipul răului şi al urâtului. Asta mă consumă enorm fiindcă îmi pasă. Ca orice părinte, vreau totul pentru copii mei. Vreau un viitor croit pe aspiraţiile acestei naţiuni, un viitor clădit pe punţile dintre noi şi nu pe ruinele indiferenţei noastre.

Dar pentru asta am nevoie de toţi cei care mă pot ajuta, am nevoie de tine şi de speranţele tale, am nevoie de forţa şi dorinţa ta de a clădi România pe care ne-o dorim.